MUȘTIUC s. n. 1. Piesă detașabilă (de metal, de os, de lemn etc.) la instrumentele muzicale de suflat, care se ține între buze și prin care se suflă în instrumentul respectiv. El rămase încremenit, cu ochii țintă la general, cu muștiucu la gură. SANDU-ALDEA, U. P. 235. Scotea un fluier lung, de aramă, și spunea spre mama . . . : – Adă, Rozalie, o ulcică de borș acru, să-i ud măduva și muștucul ! CAMILAR, C. P. 140. Clanăretu are numai pleoape și un muștiuc. H I 240, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ◊ P. e x t. (Argotic) Gură. Arde-l la muștiuc. GR. S. VII, 120. Te lovesc peste muștuc de-ți sar măselele. COMAN, GL. ◊ E x p r. A lua cuiva muștiucul = a lovi pe cineva peste gură. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. ♦ P. a n a l. (Ban.) Imameaua ciubucului (CADE, SCRIBAN, D.) ; tigaret (ALR I 1 541/9, 24, 28, 30, 45, 51, 56, 77, 79, 87). 2. Piesă metalică (de bronz sau de alamă) cu care se termină un furtun de stropit și care concentrează și dirijează jetul de lichid. Cf. LTR². 3. Piesă de metal sau de lemn montată la capătul de presare al preselor și folosită la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. Muștiucul pentru cărămizi cu goluri al preselor cu vid e mai scurt . . . și nu e echipat cu dispozitive de ungere. LTR². 4. (Regional) Zăbală. Cf. DDRF, ALEXI, W. Căchițele cuprind: zăbalele sau muștiucul. PAMFILE, I. C. 49, cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR I 1 126/508 614, 690, 790, 840, 900, 954. – Pl.: muștiucuri. - Și: muștuc, (regional muștic (ALR I 1 541/56), mușticlu (ib. 1 541/S 24, 87), mușticăl (GR. S. VII, 120), muștríc (ALR I 1 541/51), mușlic (ib. 1 541/28) s. n. mușlică (ib. 1 541/30, 45, 77, 79) s. f. mușulic (VICIU, S. GL.) s. n., mușulică (ALR I 1 541/75 s. f., moștIc (GR. S. VII, 120), moșticăl (ALR 1 541/18, 218) s. n. – Din germ. Mundstück.