mắgură, măguri, s.f. Deal înalt și lin, rotund, izolat (de regulă, acoperit cu păduri); movilă, colină: „Păstă deal, păstă măgură, / Vine badea să-i dau gură” (Bilțiu, 2006: 155). ■ (top.) Măgura, frecvent în Maram.; Măgureni, sat aparținător de com. Cernești. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Rusu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. magullë „movilă”. ■ Cuv. rom. > pol. magura, makura, ceh. mahura (DER).