MĂSEA (pl. -sele) sf. 1 🫀 Fie-care din dinții cei mari, cu cîte una, două sau trei rădăcini, așezați după canini pînă în fundul gurii (🖼 3083); ~ua de minte, măseaua cea din fundul gurii; a clănțăni din măsele; începură... a se ghiontui, de le scăpărau măselele (ISP.); a-l durea măselele, a avea durere de dinți; durere de măsele; Ⓟ: fie-care știe unde-l doare măseaua, fie-care știe necazurile sale proprii; a-și încălzi, a-și stropi măseaua, a se chercheli; a trage la ~, a bea vîrtos; a scoate cuiva și măselele (din gură), a-i lua tot; a-i crăpa măseaua (în gură) ➜ CRĂPA II. 1; nici cît să pui pe-o ~, nimic; cît te-ai scobi în ~, într’o clipă ¶ 2 🌿 MĂSEAUA-CIUTEI, plantă cu flori mari, roșii-purpurii, plăcut mirositoare (Erythronium dens canis) (🖼 3084) ¶ 3 🔧 a) Dinte de roată, în spec. 🏚 fie-care din bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții de la moară (🖼 3085); – b) ieșitura de jos de la capătul superior al leucei carului, numită și „ureche”, „clenciu”, „bot”, „nod” „copilul de jos”, „cioc”, „umăr”, „gît” sau „ceafă”; – c) cuiul ce trece prin cele două blăni care leagă proțapul de tălpile saniei; – d) partea de la capătul coasei care vine bătută în toporiște: de coasa fără ~, iarba n’are frică (VIC.) [lat. m.axĭlla].