NĂBĂDĂIOS, -OASĂ adj. (Adesea substantivat) 1. (Regional) (Persoană) bolnavă de epilepsie; (familiar) (ființă) isterică, nebună (I 4). Începu a tremura și a vorbi aiurea, ca un năbădăios. gorjan, h. i, 54/22, cf. iv, 222/8. Mi-l puse în mînă și zbură, parcă fu năbădăioasă. pr. dram. 280. Eu, ca năbădăioșii, Alergam s-ascult cu drag. pann, p. v. i, 19/19. începu să zbiere ca un năbădăios. filimon, o. i, 236. ◊ Fig. Vîntul era așa de năbădăios, că izbea... cu zăpadă, ba chiar cu nisip și cu pietricele în geamurile caselor. ap. tdrg. 2. (Persoană) iute la mînie, supărăcioasă, capricioasă. Dacă amîndoi sînt iarăși zănateci, năbădăioși, Se bat apoi ca nebunii și trăiesc tot minioși. pann, ș. ii, 38/18. Ai să vezi tu, năbădăiosule, acuși. vlahuță, n. 73, cf. id. d. 23. Maiorul, foarte țanțoș și năbădăios, căruia nu-i place să se treacă așa ușor peste el, întreabă, furios... camil petrescu, o. ii, 239, cf. gorovei, c. 107. ♦ Înfocat, aprig. Coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc și inimă albastră pentru patrie. heliade, o. ii, 425. ♦ Care se ține de năzbîtii; nebunatic (2). Porunci unei zîne năbădăioase să turbure mințile bietului Ercule. ispirescu, u. 29. Cu baba nu vă puneți..., zise un flăcău mai năbădăios. contemporanul, V₁, 297. ♦ (Despre animale) Nărăvaș; sălbatic. Patru iepe, sirepe și năbădăioase. ispirescu, u. 48. Pe un cal năbădăios în spumă, trecu căpitanul. brăescu, a. 94. – pl.: năbădăioși, -oase. – Năbădaie + suf. -os.