NĂIER s. m. (Livresc) Corăbier. Năierii, părîndu-le rău pentru pietatea ce mi-au arătat, m-au părăsit, F (1867), 368. Și-o stea căzătoare din cer, Ea mării ne-a spus sărutarea, Și luntrei ne-a spus apoi marea, Iar luntrea ne-a spus la năier. coșbuc, p. i, 81, cf. alexi, w., șăineanu, d. u. Hei! vegheați, năieri! lesnea, i. 41, cf. 39. – PI: năieri. – Naie + suf. -ar.