NĂVĂLITOR, -OARE adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care năvălește (1); agresor, invadator, cotropitor. Va fi în stare de a respinge pe năvălitori la întîmplare cînd aceștia ar cuteza a face o nouă cercare. ar (1834), 88¹/20, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, BARCIANU. Un val de fiere, de ură sălbatică, o străbătu deodată. Ah ! el putea să moară, năvălitorul ! f (1900), 590, cf. alexi, w. Năvălitorii erau așezați de obicei acolo unde obicinuiau a năvăli, recunoscîndu-se oficial o stare de fapt, pe care ei și-o creaseră prin violență. pÂrvan, g. 94. Părcalabul de la Hotin vînduse pe domn și trecuse de partea năvălitorilor. sadoveanu, o. v, 680. Fortificații minunate îi apărau împotriva atacurilor năvălitorilor. bart, s. m. 48. Pe acolo plătea turcilor biata țară, pentru că fusese devastată, tributul cuvenit nevălitorului, începînd cu cel de sînge. arghezi, b. 108. ◊ Fig. Vîntul se pornește cînd cenușiu, de la uscat, cînd vînăt, din larg; ...totul se culcă la pămînt și se jeluie, neputînd ține piept năvălitorului blestemat. tudoran, p. 133. ♦ (Învechit, rar) Ofensiv, agresiv. Nu sînt în stare a începe război ofenziv (năvălitor). ar (1834), 78¹/34. – pl.: năvălitori, -oare. – Și: (rar) nevălitor, -oare adj. – Năvăli + suf. -tor.