NARĂ s. f. I. (Mai ales la pl.) 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului la oameni, ale botului la unele animale sau ale ciocului la păsări, prin care ființele respective respiră și miros. Cu mir amu ungu-i trupul... așijderea și la urechi, așijderea la nari. coresi, ev. 513. Că-i vor prinde cu undițe de nari și-i vor înpunce cu ostii cu trii colți. cod. tod. 227. Ce te laudzi cela ce ești tare Cu mîniia ce slobodzi din nare...? dosoftei, ps. 173/8. Voiu pune undețele meale în nările tale și frîu în buzele tale. biblia (1688), 282¹/43. Și-i turnară și muștariu pre nări (a. 1698). gcr i, 320/32. Nas avea mare, roșatec ca sfecla, nările largi (a. 1799). id. ib. ii, 169/2. [Oilor] să li se sloboadă sînge... din nările nasului. calendariu (1814), 187/25. Nasul turtit cu nări late era din ambele părți mărginit de niște musteți. asachi, s. l. ii, 53. Șuieratul largilor... nări [ale iepei] era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci și mai tare se răpezea la fugă. negruzzi, s. i, 42. [Caii] cu nările aprinse, cu gurile spumate... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul. alexandrescu, m. 30. Un tînăr... zgîrcit, de se răsufla pe o nară, de economie. alecsandri, ap. tdrg. Am oprit cățeii cari aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise, odobescu, s. iii, 42. Un cal care soarbe prin nările-i foc. eminescu, o. iv, 96. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc. creangă, p. 85. Începu a-i țîșni apa pe nări și pe urechi ca pe niște lăptoace. id. ib. 242, cf. 158. Armăsarul suflă cu o nară spre dînsa răcoare, iară cu altă nară spre împăratul aer înfocat. iSPirescu, l. 31. Ți se prindea pleoapă de pleoapă, nare de nare, falcă de falcă... de ger ce se pornise. delavrancea, s. 183. O, calul meu!... De-acum eu nu te voi vedea, Cum ții tu nările-n pămînt. coșbuc, b. 100. O muică mare... năzuia numaideât să se adăpostească de arșița dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările [iepei]. hogaș, m. n. 173. Pe nări ni s-au format depozite Impure. camil petrescu, v. 15. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. c. petrescu, s. 37. Dădea din cap și pufnea din nările păroase. id. R. dr. 29. [Bourul] aducea din cînd în cînd coarnele scurte spre genunchi și împungea într-o latură zvîrlind spumă pe nări. sadoveanu, f. j. 374. Un nas drept, cu nări subțiri, tremurătoare. id. o. i, 139. Scărpinîndu-și o nară păroasă cu degetul cel mic. teodoreanu, m. ii, 172. [La acvilide] nările sînt mai mari, de formă auriculară sau rotundă, linția, p. ii, 162, cf. 177. Cloambeș trase aer pe nări, sforăind. t. popovici, se. 65. [Căprioara] se opri, Privind în jur c-un fel de teamă, Și nările-i subțiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă, labiș, p. 38. Caii... forăind neîncetat din nări. sbiera, p. 102. Ș-o strîns... 99 de iepe Sirepe, Cari cu copitele treiera, Cu nările vîntura. șez. iii, 243, cf. 30. ◊ (La pl.; considerate numai ca organ al mirosului) Miros de mir... să feace în peșteră și ne veniia la nari. dosoftei, v. s. octombrie 82²/11. Munteanca simțea și ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireazmă de apă nouă. sadoveanu, b. 120, cf. 151. Simțea parcă în fundul nărilor mirosul de sînge proaspăt de la mal. bart, s. m. 77. O gîdilă mirosul ciorbei pe la nări. stan cu, d. 92, cf. id. r. a. iii, 341. Mirosul de urluială proaspătă... înfiora de poftă nările mari [ale cailor] care fremătau. v. rom. noiembrie 1953, 89, cf. ib. iulie 1954, 66. Aroma fripturii îi gîdila nările. tudoran, p. 11. Trăsese în nări mirosul ciudat de cărbune răcit cu apă. barbu, ș. n. 10. ◊ (La sg. cu valoare de pl.) Am dat cercei în narea ta și veriguțe în urechile tale și cunună de fală pre capul tău. biblia (1688), 543¹/25. Coama lor flutură pe-aripa vîntului, Nara lor crește, bolintineanu, o. 115. E calul ce sare prăpăstii adînci... Cu nara arzînd, Cu coama pe vînt. eminescu, o. iv, 28, cf. 97. Caii varsă foc pe nară, Scurmă țărna și nechează. eftimiu, î. 52. ◊ Fig. Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșând, pe nări, fîșii de aburi. sahia, n. 51. Pe-o nară pușca tatii scoate fum. labiș, p. 40. ◊ Expr. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a) a-și lua un aer semeț, o ținută mîndră; p. ext. a se îngîmfa. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări, Cînd de tine se vorbește. eminescu, o. i, 134, cf. teodorescu, p. p. 174. Dar nunul cel mare... Se rădică-n scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. sevastos, n. 110; b) a se mînia. cf. polizu, ddrf. Cu nările (sau, rar, nara) în vînt = cu capul sus, cu o ținută semeață și avîntată; p. ext. sigur de sine, mîndru, țanțoș, sfidător. Și roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop Spre Roma. coșbuc, p. i, 154. Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt,... Haiducul clocotește de ură și mînie. iosif, v. 63. Nadina gînguri, rîzînd, cu nările-n vînt. rebreanu, r. i, 176. (Eliptic) Zbura vesel pe pămînt, Narea-n vînt și coama-n vînt. alecsandri, p. p. 91. (Regional) A băga pe sub nară (sau nări) = a mînca. zanne, p. ii, 304. 2. (Învechit și regional) Nas¹ (1). Urechi au și nu audu, nasure (nari vd) au și nu aput. psalt. 243, cf. psalt. (1651), ap. cp 123. Există o regiune întreagă, în Ardealul de nord și de vest, care nu întrebuințează cuvîntul „nas”, ci îl înlocuiește prin „nari”, un vechi plural al lui „nare”. dr. vi, 510, cf. rosetti, l. r. iv, 96. Nănașii voștii cii mari, Amu se spală pă nari? vaida, cf. alrm i/i h 37. Înĉocat d’e nari. alr ii/i h 18/95. Băsădeșt’e pă nari. ib. h 20/325. Nu-ț arăta narile aiĉa. ib. mn 19, 6 937/279, cf. ib. mn 5, 6 836/64, 250, alrm ii/i h 15, 20. ♦ p. ext. (Prin Transilv.) Bot (al unor animale). cf. dr. iv, 1 557, alr i 1 148/278, alr ii 5 692/284. II. p. anal. 1. Tub de fontă sau de oțel care se fixează în puntea, în bordajul sau în parapetul unei nave, și prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. Ancora se rostogoli, în huruitul lanțului, pe nară. bart, e. 131. [Bricul] desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, cu-n zăngănit fioros, lanțul ancorei, id. s. m. 14. 2. (Regional, la pl.) Extremitate proeminentă a unor obiecte: a) partea dinainte, adusă în sus, a tălpilor săniei; (popular) bour (Remetea-Beiuș). cf. a i 12; b) gurguiul opincii (Pișcolț-Carei). cf. alr i 1 676/333. – pl.: nări și (învechit și regional) nari, nare. – Și: (regional) nare, năre (alrm i/i h 38) s. f. – lat. naris.