natură s.f. 1 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) făptură, fire, lume, univers. Lumina dimineții se revarsă peste toată natura. 2 (pict.) natură moartă = natură statică; natură statică = natură moartă. Picta mai ales peisaje, naturi statice și portrete. 3 esență, substanță, <înv.> usie, <ieșit din uz> estime. Omul poate exprima în noțiuni natura oricărui fenomen sau lucru. 4 caracter, factură, fel, gen. A scris un roman de o natură aparte. 5 conformație, constituție, constituție somatopsihică, factură, fizic², structură, <rar> conformanță, <înv.> crasis, temperament. Natura fetei i-a permis să aspire la o performanță în gimnastică. 6 (psih.) caracter, fire, structură, suflet, temperament, <livr.> umoare, <înv. și pop.> nărav, <înv. și reg.> feleșag, naturel, <reg.> talent, <înv.> duh, <fig.> inimă, plămadă, <fig.; pop.> moare. Are o natură veselă. Natura sa este înclinată spre visare. 7 caracter, categorie, fel, gen, soi¹, teapă, <fam.> factură, <peior.> trampă², <fig.> calibru, <fig.; rar> rasă¹, <fig.; reg.> pănură. Un profitor de natura lui nu a mai întâlnit. 8 element, specific. Nu se descuraja nici în cele mai grele momente; așa era natura lui. 9 (reg.) v. Cusur. Dar². Defect. Nărav. Patimă. Viciu. 10 (înv.) v. Calitate. Condiție. Însușire.