NEBIRUIT, -Ă adj. Negativ al lui biruit; care nu este sau nu poate fi biruit; neînfrint, neînvins, (învechit) nefrînt; invincibil. Au pornit toate puterile sale asupra străluminatului și adevărat nebiruitului... împăratului nemțesc. n. costin, let. ii, 28/14. Puterea sa cea nebiruită. neculce, l. 47. Cine-n valuri se răpede? Domnul Ștefan cel vestit, Domnul cel nebiruit! alecsandri, poezii, 161. Nebiruit e omul ce luptă cu credință! El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i. vlahuță, o. a. 60. Nebiruit e brațul tău. coșbuc, f. 118. ◊ Fig. Limba cea părințască... nebiruit martur ni iaste. cantemir, hr. 104. ♦ Fig. Care nu poate fi stăpînit, dominat. Urzește planul de a merge pe ascuns în Moldova, ca să vadă acea necunoscută frumuseță ce-i insuflasă un amor nebiruit. asachi, s. l. ii, 6. Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. sadoveanu, o. x, 555. – pl.: nebiruiți, -te. – pref. ne- + biruit.