NEFĂCUT, -Ă adj. Negativ al lui făcut. cf. IORGA, S. D. XII, 145, EMINESCU, n. 17, REBREANU, I. 291, TEODOREANU, . m. II, 192, GoRoVEI, C. 94. ◊ Expr. (Substantivat) A face o nefăcută = a comite o prostie, o poznă, o boroboață. Să nu faci vreo nefăcută. ciaușanu, v. 182. Ioan iară a făcut o nefăcută. Com. din frata-turda. – pl.: nefăcuți, -te. – pref. ne- + făcut.