NEGAȚIE s. f. 1. Negare¹ (1); cuvînt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice, contestă (ceva sau pe cineva). cf. i. golescu, c. Negație (zicere de nu). calendar (1853), 11/29. O asemine stare de lucruri... era negația a orice dezvoltări. ROM. Lit. 66¹/24, cf. maiorescu, cr. iii, 173. Cum poate cineva concepe ideea de datorie față cu lumea prin negațiunea aceleiași datorii față cu sine însuși, care este și el o parte a lumii? caragiale, o. vii, 254. Era foarte bătrîn la anul 1848, ale cărui împrejurări i se părură negația oricărei judecăți sănătoase. iorga, l. ii, 499. Cum toți vor să cucerească opinia publică pe calea negației, atitudinea pamfletară a devenit covîrșitoare. lovinescu, c. v, 161. Întrebarea retorică, adică aceea care impune afirmația sau negația pe care vorbitorul dorește s-o obțină de la ascultătorii săi, este bine cunoscută de Bălcescu. vianu, a. p. 31. ♦ Functor logic pe baza căruia respingem o expresie, contestînd valoarea de adevăr susținută în ea. der. ** (Lingv.) Cuvînt sau grup de cuvinte cu ajutorul cărora se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. Particulele de afirmație și de negație... nu, niciodată. iordan, g. 57. În limba română, principalele negații sînt nu, ba, nici, nicidecum. der. 2. (Filoz.) Acțiunea permanentă de înlocuire a calității obiectelor și fenomenelor în cadrul mișcării universale, al cărei izvor principal rezidă in contradicțiile interne ale lucrurilor și care implică atît distrugerea cît și conservarea parțială a însușirilor anterioare, precum și ridicarea lor pe un plan superior; negare¹ (2). ◊ Negarea negației v. negare¹. – pl.: negații. – Și : (învechit) negațiune s. f. – Din fr. négation.