NEMULȚUMITOR, -OARE adj. (învechit) Negativ al lui mulțumitor. cf. coresi, EV. 422, VARLAAM, C. 111, 178, NEAGOE, ÎNV. 31/29, r. popescu, cm i, 250, mineiul (1776), 15^r1/3, Ist. am. 85^v/4, șincai, hr. ii, 35/35, drăghici, r. 70/29, ar (1839), 30^v/57, filimon, o. i, 120, zanne, p. viii, 256, ix, 109. ♦ (Învechit și regional) Nemulțumit (1). [Domnul] așteaptă pre nebunii și nemulțemitorii jidovi să se întoarcă. coresi, ev. 305. Nimea să fie răslăbit de suflet, nimea să fie nemulțemitoriu, ce vă bucurați toți și vă veseliți, id. ib. 504. Arătîndu-să neînțălegători și necunoscători și nemulțămitori. varlaam-ioasaf, 131^v/15. Baba și cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare și nemulțămitoare erau. creangă, p. 284, cf. polizu. ♦ (Învechit; substantivat) Răsculat, răzvrătit. Hreamătul nemulțămitorilor răsuna, poporul cel tulburător striga, ar (1829), 60¹/13. – pl.: nemulțumitori, -oare. – Și: (învechit și popular) nemulțămitor, -oare, (învechit) nemulțămitoriu, -oare (șincai, hr. i, 329/22), nemulțemitoriu, -oare adj. – Nemulțumi + suf. -tor.