NEMURIRE s. f. 1. Faptul de a trăi veșnic, de a nu muri niciodată; calitatea de a fi nemuritor (1), (învechit) nemuritorie; (în limbajul bisericesc) viață veșnică. Au împodobit și au îmbogățit firea omenescului suflet cu nemurirea, cu vecinicia (a. 1702). gcr i, 344/29. Fricosului de moarte, vorbește-i de nemurire. heliade, o. ii, 65, cf. marcovici, c. 12/11, 14/26. Nu vei tăgădui cum că nemorirea ce este dată oamenilor foarte mult i înalță preste animale? ar (1839), 35¹/50, cf. polizu. Fanariotul nostru făcu domniței tot acele servicii ce făcea odinioară Mercur celui mai mare dintre zeii Olimpului... cu deosebire numai că domnița, neputînd să dea fanariotului nemurirea, făcu să cază în mînile lui pitacul domnesc prin care îl numea vel-cămăraș. filimon, o. i, 103, cf. pontbriant, d. Cînd privesc la tine... Raiul îmi deschide poarta-i radioasă Și zăresc printr-însa plaiul nemurirei. alecsandri, p. ii, 27, cf. i, 134, 191. Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, eminescu, o. i, 173, cf. 177, ddrf, alexi, w., tdrg. ◊ (în limbajul bisericesc, personificat) h[ristoa]se, cel ce ești nemurirea tuturor. mineiul (1776), 203^r1/35. ◊ loc. adv. (Familiar) La nemurire = fără capăt, fără sfîrșit; p. ext. extrem de tare, de intens, de mult. Te iubesc la nemurire. caragiale, t. ii, 25. În sfîrșit, la „Românul” un băiat... combătea la nemurire pentru arta naturalistă, petică, o. 362. 2. Amintire menită să reziste timpului, destinată să trăiască veșnic în amintirea oamenilor; glorie veșnică; (neobișnuit) nemoarte. Istoriia... cu nemurire împodobește cu înțălepciunea sa. n. costin, l. 36. Euclid... au înălțat spre nemurirea numelui său atîtea piramide cîte și chipuri de tregone și de tetragone au găsit, molnar, ret. 41/11, cf. 37/6. Să se învrednicească cununilor nemurirei. gorjan, h. iv, 182/25. Acolo petrec în faimă geniile fericite, Care sînt de a lor muză nemurirei consfințite. asachi, s. l. i, 117. Apără dreptul, legea, credința, Și recompensa-i e nemurire, alexandrescu, m. 144. Ce-o să aibă din acestea, pentru el, bătrînul dascăl? Nemurire, se va zice. eminescu, o. i, 133. [Poetul] care merge de-a drept la nemurire, Adesea n-are-n viață nici pîine, nici noroc, macedonski, o. i, 110. Nemurirea scriitorului... ar fi proporțională cu perfecțiunea limbii din scrierile lui. gherea, st. cr. i, 248. Sînt puțini fericiți, cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă, în panteonul nemurirei. anghel, pr. 37, cf. anghel-iosif, c. m. i, 121. Strălucita mea închipuire era să mai adaoge, în sfîrșit, o nestimată... la cununa nemuririi mele! hogaș, m. n. 13. (Glumeț) Are nemurire pe două sute ani. negruzzi, s. ii, 244. ◊ Expr. A trece la nemurire = a face să devină nemuritor (2); a imortaliza. Ocupă-te, te rog, cît mai curînd de aceasta, căci făgăduiesc a te trece la nemurire. BĂLCESCU, ap. GHICA, a. 607. – Și: (învechit) nemorire s. f. – De la nemuritor.