NENOROCI vb. IV. Tranz. (Folosit și absol.) A face să fie, să ajungă nenorocit (1), a provoca cuiva un mare necaz (2), o mare suferință; p. ext. a distruge, a nimici. Acel întâi amor m-a nenorocit. negruzzi, s. i, 51. Doamnele cari ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult. alecsandri, o. p. 132. Ai ascultat de sfaturile altora, de-ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrîni. creangă, p. 88. Umblă niște dușmani să pună gheara pe mine, să mă nenorocească. caragiale, ap. cade, cf. alexi, w. Sentiment... care nenorocește, care strică echilibrul moral. oprescu, i. a. iii, 35. Dac-o lași să-i stea ciocan pe cap toată ziua, îl nenorocește. galan, b. ii, 84. ◊ Refl. Dacă vreun om s-a nenorocit, adică dacă a căzut de pe un car. marian, i. 348, cf. ddrf. Fugi, măi băiete, pînă nu se ridică de jos, că altfel cheamă poliția și te-ai nenorocit! tudoran, p. 91, cf. 8. – prez. ind.: nenorocesc. – Derivat regresiv de la nenorocit.