NERUȘINARE s. f. Negativ al lui rușinare; lipsă de rușine; p. ext. comportare, afirmație, faptă lipsită de bună-cuviință, impertinență, neobrăzare, (învechit, rar) nestidință. Nu știu cu ce îndrăzneală și cu ce nerușinare, acela ce va fi scris întîi o va fi făcut. c. cantacuzino, cm i, 49. Să se fălească întru nerușinarea sa și să întinză corupția și desfrîul. heliade, o. ii, 106. Cînd gîndesc că se făcea că doarme! În adevăr, asta e nerușinare! negruzzi, s. iii, 449. Ai văzut nerușinare? Sîmbătă, amiaza mare, Fără nici o-nștiințare A venit, s-a instalat Și s-a pus și pe cîntat. arghezi, vers. 589. Nerușinarea asta era obicinuită la marii boieri, la cei din protipendadă. camil petrescu, o. ii, 129. Îmbrăcară, fățiș, pielea nerușinării. stancu, r. a. iv, 158. Era totuși prea mare nerușinare să te arăți în fața oamenilor, după ce-ai făcut. t. popovici, se. 260. – pref. ne- + rușinare.