NEUMBLAT, -Ă adj. Negativ al lui umblat. 1. (Despre drumuri, locuri etc.) Pe care nimeni nu a umblat încă, nestrăbătut (1), necălcat (1); care este foarte puțin circulat, frecventat, pe care se umblă foarte puțin; p. ext. care nu este populat; pustiu. În pămîntu pustiniiu și netrecut (neîmbiat h d). psalt. 118. Veseleaște-te, pustie neîmbiată, varlaam, c. 185. Le-au mai dăruit dincolo de munți o țeară neumblată din Comania. șincai, hr. i, 257/30. Într-un loc neumblat ducîndu-să, împreună cu hiarele s-au sălășluit (a. 1809). gcr ii, 203/14. Merse, și merse cale lungă neumblată pînă ce dete de o altă colibă. ispirescu, i. 358. Pornea de dimineață în pădure... pe potecile cele mai neumblate. c. petrescu, î. ii, 242. Ca loc de adăpost stabil își alege păduri mari, dese și neumblate, stoica, vîn. 95. Drumu-i neumblat. beniuc, v. 47. În dreapta, un drum, cel mai părăginit și mai neumblat dintre toate, galan, b. i, 51. Pe cărare neumblată, Pe rouă nescuturată. marian, v. 129. ♦ (Regional; despre terenuri) Care nu este cultivat (Brașov). cf. alr i 915/180. 2. (Rar) Care nu este încă folosit, întrebuințat, uzat; nou. Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată, Ca să doboare codrul întreg și dintr-o dată. arghezi, c. o. 135. Oală neumblată. com. marian. ♦ Fig. Curat, imaculat, pur. Bucură-te ușa Domnului cea neumblată. mineiul (1776), 205^vi/28. – pl.: neumblați, -te. – Și: (învechit) neîmblat, -ă adj. – pref. ne- + umblat.