NUIELUȘĂ s. f. Diminutiv al lui nuia (1); vărguță, vergelușă, nuieluță, (rar) nuielușcă, (regional) jordiță. v. lăstăraș, rămurică, crenguță. cf. lb. Bate 12 albușuri de ouă de găină... cu două, trei nuielușe curate. piscupescu, o. 299/10, cf. șez. iv, 115. Bagă nuielușa în îndoitura aripei. marian, ins. 25. Împletitura se face pe țeruși..., printre cari se împletesc sau îngrădesc nuieluțele, nuielușele. pamfile, i. c. 136. La cea mai ușoară adiere a vîntului, crengile de lîngă vîrf, nuielușe, se rup, se prăvălesc. stancu, d. 72. „Nuielușele” lui erau cogeamite trunchi de salcie. galan, b. ii, 7. Atunci baba numai ce scoase din sîn o nuielușă, cu vîrful căreia începu a tingăni un clopoțel micuț și începu să lovească apa. cătană, p. b. iii, 20. Nuielușă fermenea, Colindai lumea cu ea Și-o pusei tot ocolea (Gîndul). gorovei, c. 171. Nuielușă de cătină, Arar voinic o răjghină (Vița de vie), id. ib. 395. Nuielușă unsă, Sub pămînt ascunsă (Șarpele). ◊ (Ca instrument pentru aplicare de lovituri) Domnul [învățător]... avea o nuielușe care ardea ca focul. caragiale, o. iv, 131. Nuielușa ustura strașnic. rebreanu, nuv. 249. Plesni calul cu nuielușa ce-o avea în mină și strînse frîul cu putere. v. rom. august 1954, 72. ♦ Lovitură dată cu obiectul de mai sus. ♦ (Regional; de obicei la pl.) Șipcă bătută pe pereții de lemn ai unei construcții, ca să țină tencuiala sau lutul (Brădișorul de Jos-Oravița). cf. chest. ii 369/8. – pl.: nuielușe. – Nuiele (pl. lui nuia) + suf. -ușă.