NĂBĂDAICĂ s. f. (Regional; mai ales la pl.) Năbădaie (1). Strigoii, stihiile, ...naiba, năbădaica... îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. russo, s. 103. Știi că mă apucă năbădăicele cînd văd un plic ministerial, căci îmi pare că cuprinde un decret... sau o destituire. ALECSANDRI, T. 119, cf. 47, CANDREA, f. 258. <span style=„font-family: Helvetica; font-size: 13px;”>◊ </span>(În imprecații) Întreabă-l singur! Bată-l năbădaica. hasdeu, r. v. 105. Nu-mi mai pomeni de canțonul cel de dascăl, lua-l-ar năbădăicele. alecsandri, t. 366. Zghihui-te-ar năpădăicile 99 de ani, prostule! șez. vii, 135. ◊ (Întărit printr-o determinare numerică) Ei, apoi să nu te-apuce șaptezeci de năbădăici? alecsandri, t. 397. – pl.: năbădăici și năbădăice. – Și: năpădaică s. f. – Năbădaie + suf. -că.