NĂLUCĂ s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară, arătare, vedenie, fantomă, nălucire (1), (învechit și regional) nălucitură, (regional) necurățenie (II 2), pater² (2); spec. strigoi. Arătă Hristos ucenicilor săi mînile și coastele sale... ca să nu le se pare lor că e vreo nălucă. coresi, ev. 129. Și văzînd pre el ucenicii îmblînd pre mare, să spăriară zicînd că iaste o nălucă. n. test. (1648), 19^v/4. Au văzut un voinic... dormind; și cum l-au văzut, au gîndit că iaste nălucă (a. 1747). gcr ii, 41/11. Ești năluc mi se pare Și mă tem să nu te pierz. pann, e. iv, 136/12, cf. v, 68/15, 70/1. Iată noaptea și mă tem Nu cumva să mă-ntîlnească năluci rele, fioroase. negruzzi, s. ii, 58. [Pe luptători] nu-i tulbură o nălucă ce sperie pe copii. hasdeu, r. v. 152. Năluca mamei lui... Se arată lin și-i zice... alecsandri, p. ii, 108. Nu știu, nălucă să fii, ...dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. creangă, p. 162. Tresări ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. slavici, n. ii, 11. Stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. ispirescu, l.135. Se arată-n preajma mea Trei năluci îmbrobodite, Ce au fețele cernite Ca o zi de iarnă grea. macedonski, o. i, 135, cf. 51, 141. La cea dintîi atingere, năluca piere, se preface în fum și poetul plînge. gherea, st. cr. i, 167. Cînd cîntă cocoșul, atunci dispar toate spiritele necurate, toate schimele și nălucile. marian, î. 290. O, dac-ai fost ca să te duci În lumea tristelor năluci, De ce, frumosule pribeag, Ai mai trecut al vieții prag? beldiceanu, p. 74. Năluca se strecura iar în gîndurile mele, lua diferite înfățișări. f. (1900), 558, cf. candrea, f. 164, pamfile, dușm. 257, 376, id. s. t. 204. S-a uitat peste uluci Și-a văzut umblînd balauri și tot felul de năluci. eftimiu, î. 78. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceia n-o poți alunga cu pumnii. popa, v. 29. Te turbura năluca trecînd, ți-era urît Ca unui fără vlagă oștean posomorit. arghezi, c. o. 39. În somn... prin fața ochilor îi trecu un cortegiu de năluci, ale căror chipuri nu le recunoscu. stancu, r. a. iii, 207, cf. h ix 90. O, voi, năluci pămîntești Cu chipurile crăiești, Pe la noi ce căutați? teodorescu, p. p. 103. Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă. jarnIk-bÎrseanu, d. 251. Dar păre că o nălucă li zicea tot să se ducă. pop., ap. gcr ii, 313. Ea s-a spăriat de această nălucă și au prins a tremura. sbiera, p. 309, cf. sevastos, n. 353. Fugi nălucă prin prelucă. șez. vi, 39, cf. vii, 87, novacoviciu, c. b. i, 14, ALR I 1 405/130, 148, 614, 679, 790, 898. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales în legătură cu verbe de mișcare) Zbura ca un năluc de noapte. biblia (1688), 371²/21. Fără vreme mă duc De la voi ca un năluc. pann, a. 59/9. Ne duceam în cale precum visul duce, Ca genii de spaimă, ca două năluce. alecsandri, p. i, 190. Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului. id. o. p. 262. Și periră din ochii lor ca o nălucă. ispirescu, l. 99. Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare, Trec vîrtej de aur roșu de nesip înfășurat. macedonski, o. i, 29. Intră cu pasul ei de nălucă. anghel, pr. 4. Trecînd ca o nălucă, în zarea de apus, Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus. iosif, patr. 70. Ea umblă ca o nălucă, bocindu-se prin toate ungherele casei. bujor, s. 46, cf. 28. Trei zile, cît a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă. rebreanu, nuv. 52. Urmărind un vis de raze tot mai stins, mai depărtat, Cine-aleargă ca năluca zi și noapte, nencetat? eftimiu, î. 104, cf. 141. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. sadoveanu, o. i, 473. Sania trecu iarăși ca o nălucă prin oraș. stancu, r. a. iii, 269. Sania gonea ca o nălucă. v. rom. iulie 1954, 171. Fie noaptea cît de mare, Că tot mică ți se pare. Trece-n grab ca o nălucă. alecsandri, p. p. 356, cf. 314. Moartea nu va să știe De averi și bogăție, Ci vine ca o nălucă Și făr’de veste-l apucă. teodorescu, p. p. 101. Și la spate o arunca Și pierea ca năluca. păsculescu, l. p. 168. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) Foarte repede. Un mistreț rănit se năpusti înapoi dintr-acolo, zbîrlit și grohăind îngrozit, cu spinarea pătată de sînge. Venea nălucă. sadoveanu, o. i, 65. ♦ (Învechit, rar) Momîie (1). Făcînd din paie o nălucă mare, Cu ochi și sprîncene, de te-nfiora. mureșanu, p. 210/5. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucire (4), (rar) năluceală. Vezi cum aleargă toți după năluce, Cum gonesc mai toți umbre fugătoare. budai-deleanu, t. v, 106. I se părea că se află cu cugetul prin mijlocul Evropii. Dar această dulce nălucă nu ținea multă vreme. drăghici, r. 150/12. Dar ce e vis, e o nălucă. macedonski, o. i, 159, cf. 146. A clipelor de-acum năluce De veci s-or scufunda-n trecut. vlahuȚă, p. 82. Luntraș ce-alergi pe val de ape După năluci fermecătoare, Oprește-ți barca ta la țermur, Căci undele-s amăgitoare. f (1897), 52. Călătorul se află în fața unei priveliști mărețe... Cînd te cobori în oraș, năluca se spulberă. călinescu, i. c. 62. Aceasta e pădurea blestemată. Nu te lăsa ispitit de năluci, Nainte mereu să te duci Și numai înainte cată. beniuc, v. 98. Tîrziu, nălucile somnului mă cuprindeau. jebeleanu, c. 17. ◊ expr. A-și face nălucă sau (regional) a-și lua năluca = a) a fi cuprins de panică, a se speria. Te miri ce își fac nălucă Și frigurile-i apucă. pann, p. v. iii, 68/5. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult pe groază decît de armele românilor. ispirescu, m. v. 30. Înțelegînd la măria sa că și-a făcut nălucă și n-are somn și pace din pricina domniei tale, m-am alăturat și eu cu ale mele. sadoveanu, o. xiii, 783, cf. scl 1963, 16. Își face nălucă ca calul, se zice despre cei ce se sperie fără pricină, de nimicuri. zanne, p. i, 356; b) a se amăgi singur, a-și face iluzii. Nu cumva își fac nălucă despre întoarcerea pe lume a lui Attila secundat de Omar? odobescu, s. iii, 363; c) a i se năluci (2), a i se năzări (3). Mă, da ție ți s-a făcut nălucă, or ce ai? Ce-ți veni așa odoronc-tronc odată să pleci de la mine? stăncescu, b. 254. ♦ (Regional) Halucinație, vedenii. Afumă... copiii, ca să le treacă... de nălucă. pamfile, s. t. 204. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori; p. gener. momeală (2), nadă¹ (II 1). La știucă, ca nălucă mai putem întrebuința orice obiect sclipitor. atila, p. 70. Ei priveau cu atenție mai ales nălucile, adică peștii artificiali. sadoveanu, o. ix, 464. – pl.: năluci și (învechit și regional) năluce. – Și : (învechit și regional) năluc subst., (neobișnuit) nelucă (alecsandri, p. p. 314) s. f. – Postverbal al lui năluci.