oști, paie În SCL, VIII (1957), p. 236-237, VI. Drimba discută interjecția meglenită uoștĭ „strigăt prin care gonim câinii” și atrage atenția asupra faptului că această interjecție a existat și în dacoromînă. Autorul o explică prin turc. oșt, hoșt, ușt cu același înțeles. Pentru atestarea în turcă, autorul trimite între altele la articolul meu din BL, II (1934), p. 194, unde e vorba de verbul a se ușchi „a o șterge”. Cred că ar fi trebuit să se oprească și asupra etimologiei propuse de mine pentru acest cuvînt: țig. ušt-, perf. uštyom, imper. ušti „a se ridica”, deoarece atît forma, cît și înțelesul sînt destul de aproape de interjecția turcească. Chiar dacă nu sîntem în stare să stabilim o legătură între cele două cuvinte, cred că e necesar să semnalăm existența lor. Mai adaug că nu există și în bulgărește РСЪКЕ nu-l inserează, dar Турско-български речник, Sofia, 1952, s.v. hoșt, dă traducerea ощ ! (за пъдене куче). Problema se complică încă prin faptul că și franceza cunoaște ceva similar : ouste, adesea în asociație cu aller (allez, ouste! „șterge-o !”). La Quillet, s.v., se găsește : ouste ou *oust ! „interj. pour stimuler ou chasser vivement quelqu'un”. L. Sainéan, în Le longage parisien au XIX^e siècle, Paris, 1920, p. 356, serie houste („”prononcé ouste !*), „cri pour chasser un chien ou un autre animal importun et, par dérision, un homme”. Asemănarea e prea mare pentru ca să credem într-o întîmplare. Sainéan explică cuvîntul francez ca un „termen imitativ”. Nu am la îndemînă mijloacele pentru a vedea care e etimologia în turcește, dar mi se pare că toate cuvintele citate trebuie să provină dintr-o sursă unică. În sfîrșit, trebuie să mai semnalez un amănunt care contribuie la complicarea situației : engleza are un verb to oust „a da afară”, de origine franceză și anume din forma care stă la baza fr. ôter (explicat, după mine în mod nesatisfăcător, din lat. obstare). O a doua coincidență interesantă. În continuarea citatului inserat mai sus, Sainéan reproduce pe dHautel care în Dictionnaire du bas-langage, Paris, 1808, serie : „houste à la paille ! espèce d'interjection impérative et très incivile par laquelle on enjoint à quelqu'un de se retirer au plus vite d'un lieu ou d'uneplace dont il s'est emparé mal à propos ; à la paille ! terme de soldat qui se dit quand l'exercice est fini et qui équivaut à allez-vous-en, allez vous reposer”^{1 [1]}. Și aici putem alătura o expresie romînească foarte asemănătoare : la paie ! se spune vulgar cuiva căruia vrei să-i închizi gura, pe care vrei să-l faci să stea de-o parte. Explicația o pot da cu toată siguranța, deoarece am auzit adesea strigîndu-se la cîini nea la paie ! (BPh, V (1938), p. 170; vezi și lorgu Iordan, în aceeași revistă, p. 182), atunci cînd prezența lor deranjează, fie că latră pe cineva pe care vrem să-l primim bine, fie că se înghesuie la mîncare sau cască cu zgomot. Aici nu e deci nici o legătură cu armata. Cînd am redactat articolul din BPh, V, nu mi-a dat în gînd să explic prezența cuvîntului paie, atât mi s-a părut de naturală : cîinii își fac culcușul în șirele de paie, care se află în general în dosul casei (vezi și mai sus, 8. v. cuș). Nu mă gîndesc să pun la îndoială informația dată de d'Hautel cu privire la întrebuințarea expresiei à la paille printre soldați. Dar mă întreb dacă la origine ea nu s-a aplicat și în Franța tot pentru cîini. O expresie similară, este la oase ! , întrebuințată întîi pentru a goni cîinii, apoi și pentru a huidui un om (la București, în copilăria mea, am auzit zicîndu-se huo la Oase, că-i mai bănoase !).