OARĂ² s. f. 1. (Transilv., Ban., Olt.; mai ales la pl.) Nume generic dat păsărilor de curte; orătanie, (regional) galiță, gujălie. [Cu făină de mălai] se hrănesc oarăle, mai cu samă găinile. economia, 36/3, cf. 10/25, lb. Oară, rațe, gîște. pann, p. v. ii, 64/24, cf. polizul, lm. Dar să te ții bătaie pe oare. mzcedonski, o. iii, 50. Caii lui sîn-Toader... să facă rău oamenilor casnici, precum și vitelor și hoarelor aparținătoare casei. marin, s. r. ii, 51, cf. barcianu, alexi, w., h ix 83. Mîndra Lumii... trăia acolo singurică, încunjurată de fel de fel de paseri, hoare și alte dobitoace îmblînzite. mera, l. b. 268. Te întreabă cineva cîți pui ai scos sau cîte hoară ai. i. cr. iii, 83, cf. ib. vii, 91, densusianu, ț. h. 326, gr. s. v, 122, coman, gl., tudoran, gl., alr ii 13, 259. 2. (Regional) Animal (sălbatic); fiară. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară, Nici de sălbatică oară. teodorescu, p. p. 179, cf. tudoran, gl. 3. (Regional) Păduche (Poiana Mare – Calafat). coman, gl. 4. (Regional) Vierme (Boureni – Băilești). i. cr. ii, 59. Să mori și să nu te-mpuți și nici hoară să nu faci ca alte lighioane! ib. – pl.: oare. – Și: hoară s. f. – lat. ovaria „ouătoare”. cf. orătanie.