OBIJDUl vb. IV. Tranz. (Învechit) 1. A asupri, a împila. Ai fost obijduit prin vreo samavolnicie din partea lor? ALECSANDRI, T. 1 357. Nu-i place să obijduiască pe săraci, id. ib. 1388, cf. ȘĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W. ◊ Fig. Iată la ce-i menită făptura noastră cînd soarta haină ne obijduiește. CONTEMPORANUL, VI₂, 219. 2. A nedreptăți, a jigni, a ofensa. Milostivește-te... și nu mă obijdui cu prepusuri. SADOVEANU, O. XIII, 757. Am crescut-o curată ca o floare... și nu s-a atins de sufletul ei nici umbra prefăcătoriei; așa încît o obijduiești avînd îndoieli, id. o. x, 267. – prez. ind.: obijduiesc. – Din v. sl. ОБИЖДЖ (prez. ind. al lui ОБНДКТН).