ócnă, ocne, s.f. 1. Mină (în general); baie. ■ „Limba veche arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară mină, nu numai salină, ca astăzi” (Iordan, 1963: 52). 2. Salină. 3. (înv.) Gură de ieșire dintr-o încăpere: „Femeia se coboară prin ocna grajdului jos, frumușel, prin cotruț în grajd” (Bilțiu, 1999: 196). ■ (top.) Ocna, puț cu apă sărată, probabil o fostă exploatare de sare (în Dragomirești și Săliștea de Sus); Ocna-Șugatag, localitate cu statut de stațiune balneară. – Din sl. okno „fereastră” (Scriban; DEX, MDA).