ocól, ocoluri, s.n. 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele: „Din ocolul unei văduve sărace, iese scroafa văduvei și se amestecă printre porcii lui Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 176). 2. Curtea casei țărănești: „Plâng și ptetrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ „cerc, arie, tabără” (Scriban, Șăineanu, MDA); din bg., rus. okol (DEX).