OPACINĂ s. f. (Regional) Vîslă scurtă, lopată. Punea pre văslari, și trăgea la opacină. HERODOT (1645), 316, cf. MARDARIE, L. 129. Spusă că la lemn știe a face ralițe, giuguri și opacine. dosoftei, v. s. octombrie 48^v/23, cf. mineiul (1776), 34^lv/22. Uneori flăcăii cari trăgeau la opăcini, rămîneau cu opăcinile-n sus. sandu-aldea, a. m. 6. Luntrașul începu iar să tragă la opăcini. săm. vi, 325, cf. antipa, p. 428. Fu trezit de un zgomot ca o plesnitură de opăcini. conv. Lit. xLiii, 926, cf. chirițescu, gr. 252. Nicolae Pescaru și Cercu trăgeau la opăcini. sadoveanu, o. ix, 464, cf. h i 140, 287, ii 253, 274, 300, v 147, vii 391, xiv 351, GRAIUL, I, 74, PAMFILE, DUȘM. 296, ALR SN iii h 841, ib. h 842/872. ♦ Cîrma plutei. cf. ARVINTE, TERM. 157, COm. din RODNA – NĂSĂUD. – pl.: opăcini și opacine. – Din ucr. опачина.