OTAC, otacuri, s. n. (Regional) Colibă servind de adăpost provizoriu, în timpul lucrului, pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli. Otacul pescarilor de la Lipșa s-a alinat și noaptea s-a boltit înaltă pînă la stele. SADOVEANU, N. P. 209. Pe vremea aratului, se fac la plugari mămăligi, la otac, mari, în căldări. ȘEZ. V 6. ♦ Loc de adăpost. La cîrciuma Radului, La otacul Standului, Șăd băieții Brațului. PĂSCULESCU, L. P. 239. – Pl. și: otace.