PECINGINE, pecingini, s. f. 1. Boală de piele, contagioasă, care se manifestă prin erupții de bășicuțe (mai ales pe față, pe ceafă și pe mîini) și care, uscîndu-se, formează o coajă ce produce mîncărime; spuzeală. Dormea pe pămîntul gol... cu trupul fript din creștet pînă în tălpi de pecingine murdară. CARAGIALE, S.76. ◊ Fig. Cîrduri de ciori – Neagră pecingine, Flori de funingine Zboară subt nori. TOPÎRCEANU, P. 219. ◊ Expr. A se întinde (sau a se răspîndi, a cuprinde, a prinde) ca pecinginea (sau ca o pecingine, ca pecinginile) = a se lăți,a se propaga nestăvilit pretutindeni. Sărăcia, nevoile au cuprins ca pecinginea bătătura bordeiului fiecăruia, au ajuns pînă-n ceaunul și-n așternutul țăranului. GALAN, Z. R. 196. Limba patriei se împestriță, formînd un gerg, ce se întinse ca o pecingine. NEGRUZZI, S. I 278. 2. Fig. Porțiune de teren într-o semănătură (mas ales de trifoi), de pe care a dispărut vegetația din cauza unor plante parazite. Grîul s-a ars, chircit, cu un singur nod în pai, rar și cu pecingini goale în lan. C. PETRESCU, R. DR. 151. ♦ Pată de mucegai sau de murdărie (pe o clădire, pe un zid vechi). Nu vedea bolta gangului afumat cu slute crăpături și pecingini. C. PETRESCU, A. R. 25. N-am mai văzut atunci decît măreața realitate a splendidului monument, curățat cu o minunată măiestrie de pecinginea uricioasă cu care îl năclăise secolii... de nepăsare. ODOBESCU, S. II 502. – Variante: pecingină, pecingene (ARDELEANU, D. 14), picingene (ȘEZ. VI 50), picingine (CONTEMPORANUL, IV 505) s. f.