PELTIC, -Ă, peltici, -e, adj. (Despre oameni) Care rostește defectuos anumite sunete; care pronunță «s» și «z» în loc de «ș» și «j» (v. cepeleag, sîsîit); (despre vorbirea omului) care prezintă acest defect. Vorbea repede, cu un imperceptibil accent peltic. ▭ Nu mă considera nimeni o fetiță peltică și străvezie. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 194. Henrieta...prinse a vorbi cu ea [cu fetița] limba peltică a copiilor. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ (Adverbial) Vorbea moale, cam peltic, și ochii umezi niciodată nu se ținteau asupra omului. SADOVEANU, O. VI 138. E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger. vorbește peltic. CARAGIALE, S. 81. ◊ (Substantivat) Sub această rubrică se așază «esercițiele de pronunțare», făcute în ciuda copiilor, gîngavilor și pelticilor. TEODORESCU, P. P. 258.