PLEAȘCĂ s. f. 1. (Mai ales în construcție cu verbele «a cădea», «a da») Cîștig neașteptat (de obicei nemeritat, obținut fără osteneală); chilipir. Tu ce-ai făcut, năucule, cînd ți-a căzut pe cap atîta pleașcă? GALAN, Z. R. 39. Asta-i o avere. Tocmai lor să le cadă așa pleașcă! SADOVEANU, P. M. 302. Auzind că dă o așa pleașcă peste el... pornește cu finu-său spre comoară. ȘEZ. IV 2. ◊ Loc. adv. De (sau pe) pleașcă = de pomană, fără bani, în cinste. Cei care au băut pe pleașcă de la mine se vor fi gîndind: bre! cumplit s-a îmbătat Luca Stroescu! SADOVEANU, O. I 397. ◊ Expr. A căuta (sau a umbla după) pleașcă = a căuta o afacere bună, a umbla după chilipir. 2. (Învechit și arhaizant) Acțiune de jaf (în timp de război); jefuire, pradă. Apoi se risipiră pe plaiul romînesc după haraci și după pleașcă. GALACTION, O. I 276. Libertatea de pleașcă de care se bucurau. căpitanii din oștirea lui Ipsilante. GHICA, S. 107.