pocinóg, pocinoage, s.n. (reg.) Început de bun augur: „Femeia pune în straiță ce mai mare nucă, cel mai mare colac, cel mai mare măr. Când le bagă-n straiță, femeia spune: Pocinog dintâie, / Tăt așe să fie” (Bilțiu, 2009: 62; vol. II). – Din sl. počinǔkǔ „început” (Conev, după DER; DEX).