păcurár, păcurari, s.m. Păstor, cioban: „Păcurarul de regulă de cu mic începe viața de păcurar, îngrijind mielușei, apoi trecând la oile sterpe și sfârșind la oile cu lapte. Cea mai mare distincție e cea de vătav” (Bârlea, 1924, II: 462). ■ Până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Trans., Banat, Crișana și Maram., iar în regiunea extracarpatică se folosea termenul de cioban (ALR, 1956: 394). La sfârșitul sec. XX, s-a generalizat în limba română termenul de cioban. ■ (onom.) Păcurar(iu), nume de familie în jud. Maram. – Lat. pecorarius (Pușcariu, după DER; DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. pakulár (Candrea, Edelspacher, după DER; Scriban; Macrea, 1970: 20; Bakos, 1982).