regent, ~ă [At: GT (1838), 1²/2 / V: (înv) reghe~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr régent, lat regens, -entis, ger Regent] 1 sm Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținând locul monarhului în timpul unei regențe (1) Si: (înv) locotenent domnesc. 2 sm (Înv) Director de colegiu. 3 sm (Înv) Persoană care face parte dintr-un consiliu de administrație. 4 a (Asl; îs) Planetă ~ă Planetă care are principala influență într- un horoscop. 5-6 sf, a (Grm) (Propoziție) care este determinată de una sau mai multe subordonate. 7 a (D. părți ale propoziției subordonate) De care depinde, din punct de vedere strict gramatical, o subordonată.

REGENT, -Ă, regenți, -te, s. m. și f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținînd locul monarhului în timpul unei regențe. Prințesa Anna... fu declarată regentă. NEGRUZZI, S. II 145.

REGENT, -Ă adj. Care deține o regență; referitor la regență. ◊ Propoziție regentă (și s.f.) = propoziție (principală sau secundară) căreia îi este subordonată o altă propoziție; propoziție supraordonată. [Cf. fr. régent].

REGENT, -Ă s.m. și f. Persoană care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic în timpul minorității sau al absenței regelui. [Cf. fr. régent, it. reggente].

REGENT, -Ă I. s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe (1). II. adj. (despre propoziții; și s. f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată. ◊ (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată. (< fr. régent, lat. regens, germ. Regent)

REGENT², - s. m. regență

REGENT² ~ți m. Conducător provizoriu al unei monarhii (în timpul unei regențe). /<fr. régent, lat. regens, ~entis

REGENT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care ține de regență; propriu regenței. 2): (Propoziție) ~tă propoziție de care depind una sau mai multe propoziții subordonate. /<fr. régent, lat. regens, ~entis

regent m. 1. cel ce guvernă Statul în timpul minorității sau în absența Suveranului; 2. (termen calendaristic) planetă dominantă: regentul anului.

*regént, -ă adj. și s. (lat. régens, -éntis, part. d. régere, a domni. V. co- și di-rigent). Șefu guvernuluĭ în timpu minoritățiĭ, absențeĭ saŭ boaleĭ unuĭ suveran: regina regentă, regentu. În istoria Franciiĭ, titlu dat luĭ Filip de la Orléans, regent de la 1715-1723, în timpu minoritățiĭ luĭ Ludovic XV. S. n., pl. e. Un diamant celebru (136 de carate) al coroneĭ Franciiĭ, cumpărat la 1717 de Filip de la Orléans. Regent al Bănciĭ Franciiĭ, unu din ceĭ 15 membri aĭ consilĭuluĭ general al eĭ. Regentu anuluĭ, în calendar, planeta dominantă.

reghent sm vz regent

REGENTĂ, regente, adj. f. (Gram.; despre o propoziție; și substantivat) (Propoziție) căreia îi este subordonată o altă propoziție.

căpitan-regent s. m. Conducător al Ducatului San Marino ◊ „În San Marino a avut loc duminică ceremonia depunerii jurământului de către noii căpitani-regenți [...]” Sc. 3 IV 84 p. 6 //din căpitan + regent//

regent adj. m., s. m., pl. regenți; adj. f., s. f. regentă, pl. regente

regent adj. m., s. m., pl. regenți; adj. f., s. f. regentă, pl. regente

regent s. m., adj. m., pl. regenți; f. sg. regentă, pl. regente

REGENT, -Ă adj. (cf. fr. régent): în sintagmele coordonată regentă, cuvânt regent, interjecție regentă, principală regentă, propoziție regentă, secundară regentă și subordonată regentă (v.).

REGENT (SUPRAORDONAT) s. n. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. reggente, lat. regens, -tis): cuvânt sau parte de vorbire de care depinde o parte secundară de propoziție (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. După natura părții de vorbire se poate vorbi de un r. substantival (de care depind un atribut sau o subordonată atributivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. adjectival (de care depinde un complement sau o subordonată completivă), de un r. pronominal (de care depind un atribut sau o subordonată atributivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. numeral (de care depinde un atribut sau o subordonată atributivă), de un r. verbal (de care depind un complement sau o subordonată completivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. adverbial (de care depinde un complement sau o subordonată completivă), și de un r. interjecțional (de care depind un complement sau o subordonată completivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară).

REGENTĂ (SUPRAORDONATĂ) s. f. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. regente, lat. regens, -tis): propoziție de care depinde sintactic o altă propoziție. Pot avea acest statut atât propoziția principală, cât și propoziția secundară (de fiecare dintre ele poate depinde sintactic o altă propoziție). ◊ ~ suficientă: r. cu autonomie semantică, capabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplul „Când veni acea zi, toți zeii se așezară pe scaunele lor de aur” (Al. Odobescu). ◊ ~ insuficientă: r. fără autonomie semantică, incapabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire” (A. Vlahuță); „N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată” (M. Eminescu); „Ce bine-ar fi să se întoarcă el acasă” (M. Preda); „Desigur că-i treceau prin minte cântecele” (B. Șt. Delavrancea); „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): r. în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Șefa secției de învățământ era într-o ședință, trebui s-o aștepte” (M. Preda); „Se știe că, dacă nu-ți rânduiești lucrurile cum trebuie, dacă nu-ți organizezi bine munca, reușita întârzie” ◊ ~ joncțională: r. în raport de coordonare prin joncțiune cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Visuri sunt și unul, și-altul, / Și totuna mi-este mie / De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în vecinicie” (M. Eminescu); „El plecat-au dintr-un loc / Unde iarba, când răsare, / Sub o arșiță de foc / Se usucă și dispare” (V. Alecsandri). v. principală și propoziție.

REGÉNT, -Ă (< fr., lat., germ.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care guvernează o monarhie în timpul minoratului, al bolii sau al absenței suveranului; funcțiile regentului sunt exercitate uneori de către un consiliu de regență. 2. Adj. (LINGV.; despre propoziții sau părți de vorbire; și subst.) Căreia îi este subordonată una sau mai multe propoziții sau o parte de propoziție. 3. Diamant celebru de 137 carate montat în Coroana franceză. De origine indiană a fost cumpărat, în 1717, de regentul Philippe II d’Orleans.

REGENT s. (înv.) caimacam, vechil, locotenent domnesc.

REGENT s. (POLITICĂ) (înv.) caimacam, vechil, locotenent domnesc.

REGENTĂ adj., s. (GRAM.) supraordonată. (Propoziție ~.)

REGENTĂ adj., s. (GRAM.) supraordonată. (Propoziție ~.)