runc, runcuri, s.n. 1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar, 1980: 105; Desești). 2. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 3. (în expr.) Poame de runc = zmeură. ■ (med. pop.) Frunzele și fructele de zmeură se folosesc în scopuri medicinale: ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă. ■ (top.) Runcu, pârâu (11 km) ce izvorește din Poiana Brazilor, la vest de Creasta Pietrei și se varsă în râul Săpânța; Izvorul Runcului, cascadă (5-6 m) situată pe Valea Runcului (afluent al Săpânței); Poiana Runcului, mlaștină situat pe Platoul Vulcanic Maramureșean (Munții Igniș); Bucium-Runc, cătun contopit cu satul Buciumi, (a.d. 1954); Runc, cătun contopit cu Borșa. (Sec. XV). – Lat. runcus (DER, DEX, MDA).