scand Am discutat altă dată (BL, IV (1936), p. 114) această variantă a lui scaun, eliminînd ipoteza că scamnum a devenit *scannum prin asimilare, apoi scandum prin disimilare, și am propus să vedem în d final o consoană alcătuită din explozia lui n și vibrațiile lui u care se pronunța la sfîrșitul cuvîntului. Revin aici cu o nouă ipoteză. Un învățător, din Focșani mi-a semnalat că un copil pronunță pung în loc de pumn. Explicația mi se pare clară : grupul -mn la sfîrșit de cuvînt este greu de pronunțat (-gn- primitiv s-a schimbat în -mn- într-o vreme cînd se mai pronunța u final, deci cele două nazale nu erau în aceeași silabă). Greutatea constă în succesiunea de consoane continue. Ea este înlăturată prin transformarea ultimei continue în oclusivă (pentru aceasta este suficientă suprimarea vibrațiilor nazale). Odată ce n a devenit g, prima consoană nu mai poate fi pronunțată ca m, ci, prin asimilare, devine n velar. Aceeași explicație se poate aplica și la scand, dacă pornim de la un primitiv scamn, atestat : n a devenit oral, deci d, iar m s-a asimilat cu d, devenind n. Trebuie să adaug că această soluție a fost schițată de Pușcariu, DR, III (1924), p. 828; vezi și Procopovici, DR, VI (1931), p. 416.