SCORBURĂ, scorburi, s. f. 1. Cavitate, gaură, scobitură (mare) în trunchiul unui copac putrezit pe dinăuntru. Scorburile sălciilor bătrîne erau pline de viespare. SANDU-ALDEA, U. P. 106. Plecară amîndoi. Cotoșmanul înainte; băiatul după dînsul. Ajungînd într-o pădure, găsiră o scorbură mare și și-o aleseră de locuință. ISPIRESCU, L. 287. Iară veverițele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii și plîngeau în pumni. CREANGĂ, P. 240. ♦ Trunchi de copac găunos, putrezit. Este un izvor care iese la suprafață. Se sapă puțin în pămînt și cavitatea lui este umplută cu o... scorbură. PAMFILE, I. C. 468. Am o scorbură uscată, Șeade în cui aninată (Scripca). GOROVEI, C. 337. 2. Văgăună, cavitate mică într-un mal, într-un deal sau într-un munte; peșteră. Stoicea făcu vînt copilei în scorbura de var. GALACTION, O. I 50. [Turcii] crezîndu-se acum prinși între două focuri, sau că se predau, sau că dispar pitulîndu-se prin scorburile rîpei. ODOBESCU, S. III 575. Ei mi s-or duce Prin dealuri cu stînci Și prin văi adînci, Prin scorburi de munți, Prin codri cărunți. TEODORESCU, P. P. 34. 3. Cavitate, gol, scobitură. (Fig.) Insule sfinte Se-nalță-n el ca scorburi de tămîie. EMINESCU, O. IV 93.