spaimă, spăimînta, speria Pare un lucru admis că aceste trei cuvinte provin din aceeași rădăcină, căci toate încercările făcute pînă acuma de a le explica prin rădăcini diferite s-au soldat cu eșecuri. Dar legăturile dintre ele și filiația fiecăruia în parte sînt neclare. În ce privește verbul a speria, trebuie fără îndoială să considerăm ca mai veche forma regională spăria, căci aceasta a putut, grație corelației de timbru a consoanelor, să devină speria, pe cînd o schimbare în sens invers ar fi inexplicabilă (vezi mai sus lepăda). PEW constată că toate încercările de a porni de la rădăcina lui paueo au eșuat, de aceea propune un *expariare „a desperechea în momentul acuplării”. Mă îndoiesc că cineva s-ar fi putut gîndi că latina a avut un asemenea verb, dacă nu s-ar fi căutat cu orice preț o etimologie pentru speria. TDRG ia ca punct de plecare pe expauere, unde s-ar fi introdus un r ca în are < habet (iar acolo de ce ?) sau s-ar fi produs o disimilare p – v > p – r. Acesta ar fi însă unicul exemplu de astfel de disimilare în romînește, unde de altfel intervocalic ar fi trebuit să fie eliminat. CADE pornește de la expauorere (? !), care nu mi se pare sigur că ar fi dat spăria, dar în orice caz e fabricat special pentru a-l explica pe acesta din urmă, În perioada ei istorică, latina nu forma derivate denominative de conjugarea a II-a. Ar fi trebuit deci reconstruit un *expauoriare (care nu văd cu ce ar fi fost mai rău decît *expauorere ; totuși acest din urmă monstru s-a bucurat de favoarea lui Pușcariu, DR, IV (1927), p. 706 și a DLRM; REW, 3036, l-a suprimat în ediția din 1935, astfel că a renunțat de a-și da părerea). DU a reconstruit și el un *expauorare (la feL Densusianu, HdLR, I, p. 165), care nu are decît un cusur: că trebuia să devină în romînește *spăura. Singura bază posibilă în latinește este expauere, bine atestat și cu sens potrivit pentru verbul romînesc. Aceasta este explicația la care s-a oprit Scriban, care construiește cam schematic istoria următoare : expaueo > spai > spar sub influența perechii pai și par ; de aici mai departe infinitivul a spărea, a sperea, a speria. Dar întreaga flexiune se bazează pe persoana I a indicativului prezent ? Trebuie să notăm că în latinește pauere nu avea nici perfect, nici participiu, ca mai toate verbele de stare de conjugarea a II-a. Ca adjectiv se folosea derivatul pauidus. Prin urmare în romînește nu s-a putut păstra decît o temă de prezent și nu era nici un motiv să se formeze un perfect și un participiu de conjugarea a II-a, ținînd seamă că tipurile vechi care existau în latinește au fost eliminate, iar cele noi, în -și sau -ui nu erau potrivite aici. Perfectul megl. spărui este vizibil ulterior, pentru că pornește de la rădăcina spar-. Singura posibilitate de a completa paradigma verbului în dacoromînă era trecerea lui la o conjugare regulată (I sau IV). Pornim deci de la prezentul expaueo, care trebuia să dea, și a și dat, spaiu (-u- interior a dispărut și în alte cuvinte asemănătoare ca formă). Intrînd în paralelism cu cei, pai, piei, săi, persoana a II-a sg. a indicativului, a III-a a conjunctivului la ambele numere, apoi I-a sg. a indicativului au putut căpăta forme cu -r-, care erau mai comode, deoarece pe ele se putea construi o conjugare completă. În timp ce a cere, a părea, a pieri, a sări, erau reținute la conjugările II, III, IV, grație întregii lor paradigme, spai, slab sprijinit de alte forme ale sale, a trecut la conjugarea I (ca tăia), așa cum s-a întîmplat cu a învia și cu alte verbe. Spaimă e explicat în general ca provenind de la *expaumen (singur CADE pornește de la gr. σπάσμα, neținînd seamă de faptul că limbile romanice au spasmus, nu spasma). S-ar părea că i în cuvîntul latin trebuia să fie lung. Dicționarele nu încearcă nici o explicare, afară de Scriban, care pleacă de la pauῑre „a bătători”, idee manifest greșită. Pușcariu, ZRPh, XXVIII (1904), p. 677, n. 1, explică pe spaimă nu prin *expauĭmen ( < expauĕre), ci din expauῑmen (< expauĕre). Dar expauĕre nu există, iar cantitatea lui i nu depinde de a lui e. Trecerea lui i la ῑ în sufixul -ῑmen este verosimilă, pentru că -imen era arhaic, iar -ῑmen era viu, cf. sedῑmen pentru sedimen și discuția din SLG, p. 58. La spăimînta, situația e mai complicată. TDRG, REW, Scriban pornesc de la spauento, păstrat în romanica apuseană, cu asimilarea v-n > m – n, lucru cu totul neverosimil. DU, PEW, CADE pornesc de la *expauimento, păstrat și în sardă, forma primitivă spămînta , fiind atestată în romîna veche. Dar expauimento, neatestat, ar fi derivat de la expauimentum, tot așa de neatestat. Pușcariu, loc. cit., n. 2, constatind că ae nu devine a în romînește (vezi chiae, nae), crede că spăimînt nu provine din *expauῑmento, ci din *expauamento, -ῑmentum, fiind înlocuit cu -amentum, care e mai frecvent. Ajungem astfel la a treia formă neatestată. Afară de aceasta cred că am arătat că -ῑmentum era în curs de extindere. Nu cumva avem pur și simplu de-a face cu un derivat de la pământ (pentru înțeles, vezi fr. atterrer, lat. consterno), cu prefixul s- (vezi strecura) ? Pentru vechimea derivatului în romînește pledează faptul că el apare și în grecește : ἐσπουμεντάρησε „s-a spăimîntat” (L. Roussel, Karagheuz ou théâtre d'ombres à Athènes, I, II, Athènes, 1921, p. 34), care ar trebui să vină din aromînă, deși nu mi-e cunoscută o atestare a lui în aromînă. În orice caz, i din spăimînta provine de la spaimă. În spaimă vocalele a și i s-au contras pe vremea cînd a încă nu devenise ă. Fiind neanalizabil, cuvîntul a scăpat de sub influența cuvintelor cu sufixul -ime (mulțime etc.) și astfel a putut schimba pe -e în -ă.