strecătoare, strecura Despre originea acestor cuvinte am publicat o notă în „Romania”, LIII (1927), p. 386-387. Mențin cele scrise acolo, dar constat că dicționarele noastre au trecut pe lîngă etimologia propusă, fără măcar să o menționeze. Voi încerca să aduc în sprijinul ei argumente noi. A strecura este explicat pină astăzi în diverse feluri nesatistăcătoare (Meyer-Lübke, care nu excelează prin prudență cînd e vorba de etimologii romînești, nu inserează în ediția a doua nici una, excluzînd pe strecura din REW): *extracolare (DU, DLRM), *extracolare sau *transcolare (PEW, care nu pare să cunoască decît forma stră- ; aceeași etimologie la Scriban) ; colare întărit cu tra- (TDRG, cu îndoială) ; stercorare (CADE). Formele neatestate nu sînt reprezentate nicăieri în limbile romanice și au fost inventate special pentru a fi folosite ca punct de plecare pentru forma romînească. Dar ambele au un cusur : atît estra- cît și trans- trebuiau să devină (s)tră- și n-am avea nici un mijloc să explicăm de ce forma normală este cu stre-. De notat că nu avem în romînește nici un exemplu de stră- > stre-, la nici un verb, nici măcar la străvedea, unde consoana următoare e muiată. Aceasta dovedește că dintre formele cu stre- și cele cu stră-, mai vechi sînt cele dintîi, cele din urmă explicîndu-se fie prin corelația de timbru, fie, mai simplu, prin influența prefixului stră-. Cît privește pe stercorare, acesta este cunoscut și în latină și în limbile romanice, dar cu înțelesul de „a îngrășa cu băligar”. Alături de derivatul „normal” strecurătoare, găsim forma strecătoare, bine cunoscută în Moldova (TDRG o socotește chiar cea mai obișnuită ; Scriban o cunoaște din Transilvania ; vezi și MCD, p.139, din Banat). Dicționarele consideră că forma primitivă este strecurătoare, iar strecătoare ar fi o formă posterioară, „scurtat㔄, după cum zice DU. Dar o astfel de scurtare ar fi inexplicabilă și fără analogie în romînește : am putea oare concepe să se zică *vîntătoare sau *spînzătoare în loc de vînturătoare sau spînzurătoare ? Mi se pare că avem aici un exemplu clasic de ”arii laterale„, care trădează forma mai veche, fără-ur- ; aceasta e atestată și în aromînă și în meglenoromînă (am făcut trimiterile în articolul citat din ”Romania„; tendința limbii române este mai curînd de a adăuga un -ur- decît de a-l suprima). Și aici apar, în dacoromînă, variante cu stră-, dar nu ne putem îndoi că sînt mai noi decât cele cu stre- (TDRG spune deschis că în perioada modernă apare mai des stră-, evident sub influența prefixului stră-, eventual și sub influența lui c următor, pronunțat dur). Forma strecătoare, mai veche decît strecurătoare, dovedește că rădăcina familiei nu este strecur-, ci strec-. Despre adăugarea, elementului -ur- am vorbit în articolul citat. Mai e nevoie să mă ocup aici numai de rădăcină. Trebuie să pornim de la a trece. Formația lui strecătoare, dacă pornim de la a trece, nu are nimic surprinzător : nu avem decît să ne gîndim la trecătoare, format exact în același fel. Pentru înțeles, să ne referim la fr. passoire ”strecurătoare„ de la passer ”a trece". E adevărat că trecătoare nu are variantă cu tră-, pentru că analogia îl împiedica de la aceasta (legătura cu trece fiind clar simțită), pe cînd strecătoare nu a fost supus acestei analogii. În articolul citat am ezitat, ca punct de pornire, între lat. *ex-traicio și rom. s- + trece. Acum nu mă mai îndoiesc că avem de-a face cu un derivat romînesc, cu prefixul s-, care ar merita să fie studiat, vezi scălcia, scoboră (aici mai sus), scufunda, sfulgera, BPh, V (1937), p. 172 (de adăugat CDDE 12), smomi.