săcrét, săcreată, adj. 1. Pustiu, deșert: „Mamă, nu-i lumea săcreată / Să nu mai găsesc o fată” (Ștețco, 1990: 138). 2. Loc părăsit, predispus a fi bântuit de duhuri rele: „Ți-ai luat casă săcreată / Și te duci în lut cu ptiatră” (Memoria, 2001: 70). 3. Blestem; se folosește aproape numai în injurii: „du-te în săcreată! lasă-l în săcreată!” (Țiplea, 1906). (Trans. și Maram.). – Lat. secretus „singuratic, izolat” (Pușcariu, Candrea, după DER).