TIMID, -Ă, timizi, -de, adj. (Despre oameni) Lipsit de curaj, de îndrăzneală, de încredere în sine; nesigur în păreri și în acțiuni (v. sfios, rușinos); (despre însușirile sau acțiunile oamenilor) care dovedește o astfel de fire. Eram însă prea copil, prea timid. GALACTION, O. I 97. Ei se privesc cu... un zîmbet de prietenie timidă. CAMIL PETRESCU, T. II 52. Se auzi deodată o timidă bătaie în ușă. REBREANU, R. I 242. Părea o chemare discretă, un semn delicat, timid, abia înțeles. VLAHUȚĂ, O. AL. II 47. ◊ (Adverbial) Bătrîna... în loc să plece, timid și simplu cum a intrat, și-a înscenat o ieșire teatrală. ANGHEL, PR. 121. ♦ Fig. Delicat, gingaș, plăpînd. Pe stratul mort, subt ploile de toamnă, E o timidă floare de april. CAZIMIR, L. U. 86. Un cîmp uriaș răscolit, spart, cu gloduri arse, presărat cu roți de tun, cu arme... printre care cresc timide albăstrele. SAHIA, N. 15. – Pl. și: (f.) timizi (EMINESCU, O. I 51).