troián, troiene, s.n. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. ■ (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciul de Sus; pădure și deal în Săcel; Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus; Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, numit astfel „în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia” (Filipașcu, 1940: 17). ■ (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) = Calea Lactee. – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ■ „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Șăineanu, Tiktin, după DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, ”drum de picior, cărare". În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).