URLA¹ (urlu) vb. intr. 1 A scoate urlete (vorb. de cîini, lupi, etc.): am luat-o la fugă spre poștă în voia lupilor cari începuse a urla (I.-GH.); Urlă lupul la hotară Și s’aude’ntr’altă țară (TEOD.), ghicitoare despre „tunet”; cînd îți urlă cînele pe lîngă casă, trage a pustietate (GOR.); nu alungați haita ceea... nu auziți cum urlă a morțiu? (ALECS.); urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap (ISP.) ¶ 2 Ⓕ iron. A plînge tare: de cîte ori vine vorba de răposatul... îmi urlă toată ziua (CAR.) ¶ 3 A vui, a vîjîi (despre vînt): ca crivățul în pădure, cînd bate și urlă pe văi și pe munți (GOL.); afară ploua mărunt și urla un vînt amarnic (VLAH.); pr. ext.: urla orașul de vuet (I.-GH.); iapa... nicheză odată de haui văzduhul și urlă toată curtea și palaturile (ISP.); despre cap: A doua zi capul grozav îi urla (PANN); simțea că-i urlă capul (VLAH.); F a-i ~ prin cap, a avea idei ciudate, nebune: ești un chiag sbîrcit, mai ca și mine, și iaca ce-ți urlă prin cap (CRG.) ¶ 4 Băn. 🌦 A tuna: de la Sf. Gheorghe începe ~ în cer (NOV.) [lat. vulg. *ŭrŭlare = clas. ŭlŭlare].