URÎ (urăsc) I. vb. tr. 1 A avea sentimente de dușmănie pentru cineva sau ceva, a dușmăni: urîtu-l-au toți pe Duca-Vodă și se rugau toți lui Dumnezeu să-i mîntuească din mînele lui (NEC.); nu mustra pre cei răi, pentru ca să nu te urască; mustră pre cel înțelept și te va iubi (BIBL.); Urască-l cei fără de lege, Ce-i pasă lui de ura lor? (VLAH.); să nu te îmbraci cu cămeșa pe dos, că te urăște lumea (GOR.) ¶ 2 A nu mai putea suferi pe cineva sau ceva, a avea aversiune: Vai, mîndruță, de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? Doar hîrtia s’a scumpit, Ori pe mine m’ai urît? (IK.-BRS.); omul care urăște vinul, vrînd să se arate înțelept, nu-i înțelept de loc (CAR.); a-și ~ zilele, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); nu-i ieșea în de bine nimic... ajunse omul să-și urască zilele (ISP.). II. vb. refl. A (i) se urî, a se plictisi; a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere: se urîse Muntenilor cu domnia lui Mihai-Vodă (M.-COST.); am să-ți dau ceva de lucru... să nu te urăști pînă deseară (MERA); e mai bine să pleci și să nu le pară bine, decît să șezi pînă să li se urască de tine (PANN); a i se ~ cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai putea suferi viața: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); căpitanul... zicea împăratului că... dacă i s’a urît a mai trăi, să vie să se bată cu el (ISP.) [lat. vulg. *horrīre = clas. horrēre, horrescĕre].