URÎCIUNE, ❍URICIUNE, Mold. URĂCIUNE sf. 1 ‡Ură, dușmănie, aversiune: atîta urăciune stătu între amîndouă besericele, de nu se pot vedére cu dragoste (GR.-UR.) ¶ 2 Ceea ce produce desgust, scîrbă, lucru nesuferit, odios: cumpenele viclene urîciune înaintea Domnului, și cîntarul dirept primit la dînsul (BIBL.); toate urîciunile și supărările cele dintîiu care ne-au făcut nouă cineva, trebue să le facem uitate (ȚICH.) ¶ 3 Ființă urîtă, desgustătoare, scîrboasă, pocitură: văzînd Grigoraș ce uriciune de cal a ieșit la iveală, a’nceput a plînge (VAS.); iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, uriciunea oamenilor! (CRG.) ¶ 4 Urîțenie, sluțenie: Dar unde e urăciune și chip slutit, neplăcut, Mai multă înțelepciune firea să dea s’a văzut (PANN) [u r î t].