USCA (usuc, ❍usc) I. vb. tr. 1 A scoate toată umezeala, a face uscat: vîntul a uscat rufele; vîntul cel pălitoriu uscă vițele ei (BIBL.); Am o rochiță: O spăl în foc Și-o usuc în apă (GOR.), ghicitoare despre „ceară”; (P): ce, am uscat cămășile pe un gard? (ZNN.), se zice cuiva care își permite prea multe familiarități; a-și ~ lacrămile, a înceta de a mai plînge ¶ 2 A seca (vorb. de ape curgătoare sau stătătoare): au uscat Domnul Dumnezeu marea Roșie de către fața voastră (BIBL.) ¶ 3 Ⓕ A face să slăbească, să lîncezească, a istovi, a lua toată vlaga: acea crudă suferință care usucă pe om fără de a-l omorî (BĂLC.); n-au fost în stare să-i potolească dorul părinților care-l usca pe de-a’ntregul (ISP.); F a aduce cuiva nenoroc la joc, a-l face să piardă șezînd lîngă dînsul (superstiție de jucător:) mai scoală-te, neiculiță, că m’ai uscat! (BR.-VN.). II. vb. refl. 1 A deveni uscat, a-și pierde toată umezeala: rufele s’au uscat la soare, la vînt; ședeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenușa pe noi (CRG.); mai toți pomii din grădină se uscară în cîteva zile (ISP.); zilele mele ca umbra se plecară și ca fînul m’am uscat (DOS.); Ⓕ: a fost apucat-o o sete ca aceea că i se usca și limba în gură (SB.); striga în gura mare că se usucă de sete (CRG.) ¶ 2 A rămînea uscat, fără apă, a seca: să uscă pîrăul, căci nu s’au făcut ploaie pre pămînt (BIBL.) ¶ 3 Ⓕ A lîncezi, a se slei, a se topi, a se prăpădi, a se istovi, a-și pierde toată vlaga: a se ~ de dorul cuiva; a se ~ de-a’n-picioarele [lat. exsucare].