VOINICEL, voinicei, s. m. I. Diminutiv al lui voinic¹. 1. v. voinic (1). Părul din mijlocul satului era odinioară... locul unde poposea voinicelul străin, pînă a nu-și găsi gazdă. RUSSO, O. 119. Rădăcină nempletită Rar voinicel o despică (Cartea). GOROVEI, C. 45. ◊ (Adjectival) Un plug bine-mpănat... Tras de boi bourei, Voinicei ca niște zmei. TEODORESCU, P. P. 144. Care-a fost mai voinicel Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Ianuș Ungurean... Și mai are încă Pe-mpregiur de stîncă Voinicei levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă Căliți, tari la vină. ALECSANDRI, P. P. 63. 2. v. voinic (2). Cum a prins voinicelul la putere, nu-și mai afla loc acasă. SBIERA, P. 22. Creștea voinicelul și nu mai putea o lume după el, că, ce-i drept, mare minune de băiat! CARAGIALE, P. 106. II. (Bot.) 1. Plantă erbacee cu rizom puternic și cu flori albastre (Anemona angulosa). 2. Varga-ciobanului.