VÎLTOARE, vîltori, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Clocot, frămîntare de valuri; bulboană. Zările se desfac largi într-o parte și alta, vîltoarea apelor se liniștește. BOGZA, C. O. 376. Oltule cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi, Dulce le dezmierzi la maluri Și-n vîltoare mi le pierzi! CERNA, P. 143. Ici apa se scufundă bolborosind, ca suptă de gura unei vîltori, colo se umflă, se burdușește, și urlă, făcînd clăbuci. VLAHUȚĂ, O. AL. I 115. ◊ Fig. (îmbină ideea de adînc, de prăpastie și totodată de frămîntare, de agitație) Le căzuseră toți feciorii... în vîltoarea morții, care a bîntuit lumea asta. SADOVEANU, P. M. 40. Pe urmă, se smulgea și cobora la datoria sa; îl absorbea vîltoarea altei zile. C. PETRESCU, A. 379. Lipsit de experiență, bun, blînd... a fost apucat de vîltoarea vieții bucureștene. GHEREA, ST. CR. III 126. ♦ (Regional) Piuă pentru țesăturile de lînă. 2. Fig. Zarvă, tulburare. Am auzit glasuri și s-a petrecut vîltoare. VORNIC, P. 68. ♦ Vîrtej, învolburare. O vîltoare de scîntei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. REBREANU, R. II 107. 3. (Regional) Vijelie. Venit-o vîntu’ Răsturnînd pămîntu’ Și-a adus vîltorile. MARIAN, INS. 453. – Variantă: vultoare (DUNĂREANU, CH. 240) s. f.