zău, (dzău, zo), interj. Jurământ, promisiune; de la „jur pe Dumnedzău”: „Ai zâs zău și te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ș-a doua oară, / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz', bădiță, c-ai mințât / Nu te-ai ținut de cuvânt” (Ștețco, 1990: 197). ■ În Maram. Istoric, se folosește forma dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuș zo (< Dumnezo): „Nu știu, zo, cum ți-a umblat” (Bilțiu, 1990: 94). – Lat. deus „zeu, Dumnezeu” (Scriban, DLRM, DEX); cf. zeu (MDA).