ÎNCĂIERA (-caier) vb. tr. și vb. refl. 1 A (se) lua la bătaie: Bani, că te ’ncaier îndată! (PANN); Se încaieră de mine, să mă prindă chiar de chică (RET.); văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm (CRG.) ¶ 2 A se apuca la luptă: oștile se puseră în mișcare... și se încăierară (ISP.) [caier, propriu „a se apuca de caier (= păr”)].