ÎNVEȘMÎNTA, înveșmînt și înveșmîntez, vb. I. Tranz. A îmbrăca, a pune un veșmînt (cu pompă, în vederea sau în cadrul unei solemnități, al unui ritual etc.). Istoria ne arată că Costantin I, la 1654, înveșmîntă pe căpitanii dorobanților și călărașilor cu frenghii, cu coftirii (= stofe scumpe orientale) și cu atlaz. BĂLCESCU, O. I 17. ◊ Fig. Un curcubeu bătînd în apele trandafirului îl învăluia și-l înveșmînta în niște mantii împărătești. CAMILAR, T. 140. – Variante: învesmînta (MACEDONSKI, O. I 195), învestmînta (NEGRUZZI, S. I 338), înveșminta (STANCU, D. 136) vb. I.