țáră, țări, s.f. 1. O uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop, 1984: 5-6): Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALRRM, 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93). 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar, 1980: 112). ■ (onom.) Țară, Țarălungă, nume de familie în jud. Maram. – Lat. terra „pământ” (Șăineanu, Scriban; MDA); în celelalte limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. pagensis > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu, 2001). ■ Cuv. rom. > ucr. cara „mulțime” (Miklosich, Candrea, după DER), pol. cara (Miklosich, după DER).